Poveștile simulează într-un mod simplificat lumea, ceea ce ne ajută pe noi să înțelegem și să navigăm către ceva mai complex: lumea reală. Aspectele vieții noastre, considerate cel mai dificil de înțeles sunt cele sociale. A ști cum să te ocupi de rău la fel de bine precum te ocupi de dragoste, cum să recunoști dorințele și nevoile altora, cum să te comporți astfel încât să menții relațiile de prietenie și cum să câștigi respectul societății se numără printre cele mai importante abilități pe care toți trebuie să și le dezvolte pentru a avea o viață satisfăcătoare. Poveștile care nouă ne plac, le plac și copiilor, toate includ astfel de concepte ale vieții. Ele nu îți spun explicit cum să-ți imbunătățești relațiile sociale, dar sunt în mod implicit despre asta și permit cititorului sau ascultătorului să-și construiască propriile lecții, pentru propriile experiențe. Iar astfel de construcții sunt mult mai puternice decât lecțiile împărtășite în mod direct.
Atracția pentru povești se află la baza naturii umane. Din punct de vedere istoric, poveștile au precedat evoluția scrisului. Toate culturile umane, cu excepția celor distruse de cuceritori și coloniști, toate au povești. Ele sunt ”îndrumare” pentru viață. Înainte de a fi scrise, poveștile au fost transmise pe calea orală din generație în generație. Copiii ascultau practic, povestiri despre credințele și valorile culturii lor. Astfel s-a ajuns chiar la percepția că ”o cultură fără povești este o cultură fără direcții morale”. Poveștile descriu conflictele de bază, dilemele vieții și ne stimulează să căutăm soluții pentru a le rezolva. Astăzi, în culturile literate, există mult mai multe povești decât existau în vechile culturi, iar noi le transmitem mai des prin lectură decât prin recitarea lor din memorie.
Poveștile, îndrumare pentru viață
Robert Lewis Stevenson încerca cu mult timp în urmă să transmită că viața poate fi ”monstruoasă, infinită, ilogică, bruscă și dureroasă”, în același timp ”o opera de artă elegantă, finită, de sine stătătoare, rațională”. Iar intenția lui era, de fapt, să transmită că este important să apreciem poveștile pentru că ele ne concentrează atenția pe idei sau expriențe abstracte, departe de ”nebunia” vieții reale, dar care ne ajută să experimentăm și să gândim mai logic realitatea care ne înconjoară.
Psihologii candaieni Kieth Oatley și Raymond Mar au extins ideea lui Stevenson și sugerează că suntem programați genetic pentru a participa la povești, în special la istorisiri despre relații sociale deoarece povestea reprezintă un loc sigur și eficient, un loc în care învățăm să ne gândim la astfel de relații.
Poveștile reprezintă o formă de joc, și, la fel ca oricare joc, implicarea noastră în povești reprezintă o modalitate de a dobândi abilități și idei valoroase pentru a negocia în lumea reală. Când ”trăim” o poveste ne conturăm și ideea că acea lume a himerelor nu are consecințe imediate în lumea reală. Dar pentru că evenimentele sunt simplificate, iar cele mai importante sunt accentuate, putem experimenta provocările și dificultățile mai clar, mai rațional, putem dezvolta concepții despre lumea reală.
Așa cum am mai spus, poveștile cele ma atractive sunt cele despre interacțiunile sociale. Acest lucru este la fel de valabil pentru adulți, precum și pentru copii. Cercetările arată cum copiii de patru ani au manifestat o preferință clară pentru povești despre oameni sau oameni ca animale decât pentru animale reale sau obiecte. Ei preferă, de asemenea, povești în care protagoniștii au avut scopuri precum lupta pentru a depăși o situație sau povești în care două sau mai multe persoane joacă postură de inamici ai unei alte persoane. Asta pentru că noi suntem doritori să descoperim tipuri de interacțiuni dăunătoare, tocmai pentru a ne feri și a trăi o viață satisfăcătoare.
Leave a Reply